Lacu Sărat cu gust amar

                                                            Lacu Sărat cu gust amar

         Am încercat să scriu despre acest subiect imediat cum am revenit de la malul lacului, însă m-am oprit, gustul amar din titlu era prea pregnant şi am considerat că e mai bine să treacă două-trei zile până să aştern pe “hârtie” rândurile ce urmează.

       Şi bine am făcut, fiindcă aş fi omis partea de documentare istorică a staţiunii Lacu Sărat. Şi rău am făcut, fiindcă îmi dau seama şi mai mult cât a decăzut această staţiune.

“Se apreciază că aici există unul dintre cele mai valoroase nămoluri sapropelice din ţară şi ape cu cea mai mare concentraţie salină, Lacu Sărat fiind unic în Europa. Lacu Sărat nu este ocrotit, ceea ce impune luarea unor măsuri de protecţie şi declararea zonei ca rezervaţie pe plan local, ca urmare a prezenţei unei flore şi faune specifice zonelor de sărătură.

Staţiunea balneară Lacu Sărat este situată în sud-vestul oraşului Brăila, la o distanţă de 6 km de oraş. Primele stabilimente pentru băi calde s-au construit în 1875. În anul 1883 s-a făcut prima analiză chimică a apei şi a nămolului din lac. Cercetările ulteriore au arătat că apele lacului au o puternică concentraţie de săruri minerale, întrecând în acest sens alte lacuri asemănătoare din Europa, iar nămolul dispune de o eficienţă terapeutică analoagă cu a lacurilor din Suedia, Italia sau Austria.

Gradul de concentraţie a apei lacului variază în funcţie de cantitatea de ploi şi zăpezi căzute în timpul unui sezon, având un grad de salinitate de 108-215 g/l, predominante fiind sărurile de sodiu, magneziu, calciu şi iod (Judeţul Brăila – monografie, 1980).”

       Unele legende spun că Vlad Ţepeş şi-a vindecat ostaşii şi caii răniţi cu apă şi nămol provenit din Lacu Sărat.

       O altă legendă spune că doar un fost iubitor al lacului, acum trecut în cele lumeşti, ştia să “dea cep” izvoarelor ce ţineau nivelul apei aproape constant.

      Că o fi sau nu aşa, după moartea sa,  prin 2009 lacul a devenit doar o mare de noroi cu mici ochiuri de apă, ceea ce i-a forţat pe mai marii conducători ai urbei să inunde sărătura cu apă din celălalt lac sărat, aflat dincolo de drumul judeţean şi calea ferată ce desparte cele două întinderi.

     Unii susţin că nu e nicio problemă, alţii că s-a pierdut o bună parte din calitatea tratamentului.

     Ca să vă faceţi o idée despre cât de sărată a fost apa lacului în perioada secetei din 2008, fac trimitere la postarea unui blogger gălăţean, ce a postat o seri de fotografii elocvente, cu straturi de sare depuse pe scările de coborâre spre luciul apei - aici

 http://www.jurnale.ro/Lacu_Sarat_Braila___miracolul_necunoscut-e7399-79272.html

       Acum, după 5 ani, nu reuşesc să fotografiez aşa ceva, ce-i drept, rămân pe corp urme de saramură după ce ieşi de la o baie şi stai pe gânduri dacă să intri sub duşurile cu apă rece sau să duci sarea acasă, taman bună s-o răzui peste o salată de sezon…

   Cu ce aş putea începe? Cu o contiuare la ceea ce am scris în postarea anterioară - http://viorelgrosu.blogspot.ro/2013/07/faleza-brailei-un-balci.html în care vă povesteam despre bâlciul amplasat provizoriu pe Faleza Dunării.

     Vă povesteam despre cei doi prieteni din Oradea, în trecere prin Brăila, cărora am încercat să le arăt ce avem noi mai frumos.

    În una din zilele şederii, fiind singur cu Florin, am decis să-l duc şi în staţiunea Lacu Sărat, profitând de vremea plăcută şi de timpul liber ce-l aveam la dispoziţie.

Ne-am îndreptat către staţiune, unde am fost întâmpinaţi de câteva utilaje, unele scormoneau în asfaltul străzii principale, altele, înconjurate de câţiva muncitori, acopereau cu strat de asfalt găurile rămase în urma cupei excavatorului de mici dimensiuni.

       Printre ele căutau să se strecoare maşini, turişti, brăileni, gălăţeni, oameni veniţi din multe zone ale ţării, posibil şi din străinătate pentru a-şi trata sănătatea şubrezită sau pentru o doză de plajă şi o baie sărată în lac.

     5 lei intrarea pentru un adult nu e un preţ mare, însă, odată ce ai făcut pasul în interiorul a ceea ce administratorii numesc “plajă”, te întrebi dacă acei bani pe care-i plăteşti sunt măcar pe sfert justificaţi.

      Dacă nu ar exista cele două puncte de desfacere amplasate în interior, de unde poţi cumpăra diverse produse de consum, pentru care rareori (sau aproape niciodată) nu primeşti bon fiscal (recunosc, asta şi datorită aglomeraţiei, nefiind timp pentru un amănunt nesemnificativ precum acesta), dacă nu ar exista cele câteva umbrele mari, duşurile cu apă rece (chiar rece), şezlongurile (şi ele contra cost, normal), ai crede că te-ai întors în timp şi eşti pe undeva pe la Câineni, o fostă bază de tratament amplasată pe malul lacului cu acelaşi nume, într-un sat din apropierea oraşului Făurei. Staţiune ce şi-a dat duhul cu mulţi ani în urmă, tot datorită dezinteresului…

      De ce fac această paralelă cu Câineni?

Fiindcă şi acolo, ca şi aici, “plaja” e formată dintr-un pământ bătătorit de zici că-i beton, dacă n-ar creşte în voie bălăriile, în unele locuri lăsate să depăşească genunchiul.

Am simţit tăria pământului prin saltea, au simţi-o mai abitir şi cei ce scurmau cu cuţitele aduse special de acasă pentru a face o gaură cât să înfigă o umbrelă protectoare pentru cei mici.

    Am văzut, m-au “atacat” roiuri mari de musculiţe ce stăteau camuflate în iarbă şi-şi luau zborul imediat ce un “rătăcit” incerca să-şi croiască loc spre o zonă mai puţin densă.

Am văzut  câini comunitari ce “percheziţionau” pachetele cu resturi depozitate în şi lângă coşurile de gunoi amplasate pe “plajă”.

Am văzut şi malul lacului, unde pietre imense şi resturi de betoane cu armătură metalică se “prăjeau” şi ele, nederanjate de nimeni, pentru nimic în lume.

 

După ce am avut experienţa aducerii lui Florin la binecunoscutul Lac Sărat, mi-am călcat pe inimă şi am repetat figura de încă două ori în ultimul week-end.

Ceva schimbat? Da, o parte din gropile menţionate anterior erau astupate, altele lăsate de prăsilă, pentru ca amortizoarele sau papucii turiştilor să nu uite pe unde au umblat.

Utilajele stăteau liniştite la umbra sălciilor, pentru a nu perturba liniştea roiului de turişti chiar şi în zilele libere, ceea ce e de admirat.

     Praful din zona rondoului nu se mai ridica la nivelul înălţimii mele, ci doar la nivelul meselor teraselor unde pofticioşii savurau micii ori obleţii proaspăt rumeniţi pe grătarele amplasate taman lângă lucrările de modernizare pomenite mai sus. Tot lângă ele, mai la umbră, cu o plasă de protecţie deasupra, câteva produse de patiserie te îmbiau să le cumperi, la fel şi porumbul fiert ori copt, abia adus din lanurile de lângă drumul principal.

    Totul, printre furnicarul dute-vino creat de cei ce vedeau Lacu Sărat precum pierduţii în deşert Fata Morgana.

    Şi nu erau puţini, fără exagerare, în zilele de week-end “plaja” înghite lejer câteva mii de amatori de apă sărată, nămol şi soare la mal de lac.

    Că veni iar vorba de mal, nu pot să nu scot în evidenţă “capodoperele” din lemn ce ţin loc de scări de acces în apă, pe care le foloseşti cu extrem de mare vigilenţă, ca nu cumva vreun os să-şi schimbe locul precum rocada mică sau mare la şah.

Să mai zic şi de relicvele rămase înfipte precum garda de onoare, la stânga sau dreapta în mijlocul apei, de la fostele pasarele sau suporturi ale vechilor spaţii pentru nudişti, acum mutate mai la coada lacului, ferite (mai mult sau mai puţin) de ochii curioşilor?

 

Să-i înţeleg sau nu pe cei ce preferă să aibă parte de condiţii relativ asemănătoare, dar fără să plătească cei 5 lei de persoană pentru un confort (aproape) absent, preferând a sta pe partea opusă a lacului, în zona “la berze”, din ce în ce mai populată?

În ce direcţie pleacă toţi banii încasaţi pe taxa de intrare (probabil de ordinul sutelor de mii de lei pe sezon estival) dacă ceea ce am prezentat mai sus nu se schimbă de la un an la altul?

Chiar nu e nimeni dispus să arunce peste “imaşul” cu titlul pompos de “plajă” câteva basculante bune de pietriş mărunt şi nisip, pentru a-i da o altă înfăţişare şi a-i spori măcar puţin confortul?

Nu mai zic de remedierea tuturor celorlalte aspecte, deja exagerez, e prea mult pentru o zonă de interes turistic ce era cu câteva zeci de ani în urmă un loc de promenadă pentru sărac şi bogat, deopotrivă.

Cer prea mult, recunosc, pentru ceva ce încă trăieşte, se zbate, încă repiră, deşi din ce în ce mai greu, precum bătrânii veniţi să-şi aline suferinţele într-o staţiune ce a fost odată, Perla Bărăganului.

Cu regret în suflet, tinde din ce în ce mai mult să devină un ciulin, acel celebru ciulin al Bărăganului, plimbat prin colb de către copii, în lipsa unei alte jucării, săraci fiind.

Că doar nu degeaba s-au născut Panait Istrati în Brăila, şi Ana Aslan, Maria Filotti, Fănuş Neagu, Hariclea Darclee, Mina Minovici. Şi mulţi alţii.

Am început cu gustul amar al Lacului Sărat, am încheiat cu nostalgia numelor mari date de Brăila.

Poate reuşim să aducem Brăila la nivelul celebrităţii de altă dată.

Asta, numai dacă vrem sau vor şi cei ce conduc vremelnic destinele acestui oraş şi judeţ.

În rest, lacul ne aşteaptă, pe considerentul atât de actual “las-o-aşa că merge-aşa”…