Lacu Sărat cu gust amar

                                                            Lacu Sărat cu gust amar

         Am încercat să scriu despre acest subiect imediat cum am revenit de la malul lacului, însă m-am oprit, gustul amar din titlu era prea pregnant şi am considerat că e mai bine să treacă două-trei zile până să aştern pe “hârtie” rândurile ce urmează.

       Şi bine am făcut, fiindcă aş fi omis partea de documentare istorică a staţiunii Lacu Sărat. Şi rău am făcut, fiindcă îmi dau seama şi mai mult cât a decăzut această staţiune.

“Se apreciază că aici există unul dintre cele mai valoroase nămoluri sapropelice din ţară şi ape cu cea mai mare concentraţie salină, Lacu Sărat fiind unic în Europa. Lacu Sărat nu este ocrotit, ceea ce impune luarea unor măsuri de protecţie şi declararea zonei ca rezervaţie pe plan local, ca urmare a prezenţei unei flore şi faune specifice zonelor de sărătură.

Staţiunea balneară Lacu Sărat este situată în sud-vestul oraşului Brăila, la o distanţă de 6 km de oraş. Primele stabilimente pentru băi calde s-au construit în 1875. În anul 1883 s-a făcut prima analiză chimică a apei şi a nămolului din lac. Cercetările ulteriore au arătat că apele lacului au o puternică concentraţie de săruri minerale, întrecând în acest sens alte lacuri asemănătoare din Europa, iar nămolul dispune de o eficienţă terapeutică analoagă cu a lacurilor din Suedia, Italia sau Austria.

Gradul de concentraţie a apei lacului variază în funcţie de cantitatea de ploi şi zăpezi căzute în timpul unui sezon, având un grad de salinitate de 108-215 g/l, predominante fiind sărurile de sodiu, magneziu, calciu şi iod (Judeţul Brăila – monografie, 1980).”

       Unele legende spun că Vlad Ţepeş şi-a vindecat ostaşii şi caii răniţi cu apă şi nămol provenit din Lacu Sărat.

       O altă legendă spune că doar un fost iubitor al lacului, acum trecut în cele lumeşti, ştia să “dea cep” izvoarelor ce ţineau nivelul apei aproape constant.

      Că o fi sau nu aşa, după moartea sa,  prin 2009 lacul a devenit doar o mare de noroi cu mici ochiuri de apă, ceea ce i-a forţat pe mai marii conducători ai urbei să inunde sărătura cu apă din celălalt lac sărat, aflat dincolo de drumul judeţean şi calea ferată ce desparte cele două întinderi.

     Unii susţin că nu e nicio problemă, alţii că s-a pierdut o bună parte din calitatea tratamentului.

     Ca să vă faceţi o idée despre cât de sărată a fost apa lacului în perioada secetei din 2008, fac trimitere la postarea unui blogger gălăţean, ce a postat o seri de fotografii elocvente, cu straturi de sare depuse pe scările de coborâre spre luciul apei - aici

 http://www.jurnale.ro/Lacu_Sarat_Braila___miracolul_necunoscut-e7399-79272.html

       Acum, după 5 ani, nu reuşesc să fotografiez aşa ceva, ce-i drept, rămân pe corp urme de saramură după ce ieşi de la o baie şi stai pe gânduri dacă să intri sub duşurile cu apă rece sau să duci sarea acasă, taman bună s-o răzui peste o salată de sezon…

   Cu ce aş putea începe? Cu o contiuare la ceea ce am scris în postarea anterioară - http://viorelgrosu.blogspot.ro/2013/07/faleza-brailei-un-balci.html în care vă povesteam despre bâlciul amplasat provizoriu pe Faleza Dunării.

     Vă povesteam despre cei doi prieteni din Oradea, în trecere prin Brăila, cărora am încercat să le arăt ce avem noi mai frumos.

    În una din zilele şederii, fiind singur cu Florin, am decis să-l duc şi în staţiunea Lacu Sărat, profitând de vremea plăcută şi de timpul liber ce-l aveam la dispoziţie.

Ne-am îndreptat către staţiune, unde am fost întâmpinaţi de câteva utilaje, unele scormoneau în asfaltul străzii principale, altele, înconjurate de câţiva muncitori, acopereau cu strat de asfalt găurile rămase în urma cupei excavatorului de mici dimensiuni.

       Printre ele căutau să se strecoare maşini, turişti, brăileni, gălăţeni, oameni veniţi din multe zone ale ţării, posibil şi din străinătate pentru a-şi trata sănătatea şubrezită sau pentru o doză de plajă şi o baie sărată în lac.

     5 lei intrarea pentru un adult nu e un preţ mare, însă, odată ce ai făcut pasul în interiorul a ceea ce administratorii numesc “plajă”, te întrebi dacă acei bani pe care-i plăteşti sunt măcar pe sfert justificaţi.

      Dacă nu ar exista cele două puncte de desfacere amplasate în interior, de unde poţi cumpăra diverse produse de consum, pentru care rareori (sau aproape niciodată) nu primeşti bon fiscal (recunosc, asta şi datorită aglomeraţiei, nefiind timp pentru un amănunt nesemnificativ precum acesta), dacă nu ar exista cele câteva umbrele mari, duşurile cu apă rece (chiar rece), şezlongurile (şi ele contra cost, normal), ai crede că te-ai întors în timp şi eşti pe undeva pe la Câineni, o fostă bază de tratament amplasată pe malul lacului cu acelaşi nume, într-un sat din apropierea oraşului Făurei. Staţiune ce şi-a dat duhul cu mulţi ani în urmă, tot datorită dezinteresului…

      De ce fac această paralelă cu Câineni?

Fiindcă şi acolo, ca şi aici, “plaja” e formată dintr-un pământ bătătorit de zici că-i beton, dacă n-ar creşte în voie bălăriile, în unele locuri lăsate să depăşească genunchiul.

Am simţit tăria pământului prin saltea, au simţi-o mai abitir şi cei ce scurmau cu cuţitele aduse special de acasă pentru a face o gaură cât să înfigă o umbrelă protectoare pentru cei mici.

    Am văzut, m-au “atacat” roiuri mari de musculiţe ce stăteau camuflate în iarbă şi-şi luau zborul imediat ce un “rătăcit” incerca să-şi croiască loc spre o zonă mai puţin densă.

Am văzut  câini comunitari ce “percheziţionau” pachetele cu resturi depozitate în şi lângă coşurile de gunoi amplasate pe “plajă”.

Am văzut şi malul lacului, unde pietre imense şi resturi de betoane cu armătură metalică se “prăjeau” şi ele, nederanjate de nimeni, pentru nimic în lume.

 

După ce am avut experienţa aducerii lui Florin la binecunoscutul Lac Sărat, mi-am călcat pe inimă şi am repetat figura de încă două ori în ultimul week-end.

Ceva schimbat? Da, o parte din gropile menţionate anterior erau astupate, altele lăsate de prăsilă, pentru ca amortizoarele sau papucii turiştilor să nu uite pe unde au umblat.

Utilajele stăteau liniştite la umbra sălciilor, pentru a nu perturba liniştea roiului de turişti chiar şi în zilele libere, ceea ce e de admirat.

     Praful din zona rondoului nu se mai ridica la nivelul înălţimii mele, ci doar la nivelul meselor teraselor unde pofticioşii savurau micii ori obleţii proaspăt rumeniţi pe grătarele amplasate taman lângă lucrările de modernizare pomenite mai sus. Tot lângă ele, mai la umbră, cu o plasă de protecţie deasupra, câteva produse de patiserie te îmbiau să le cumperi, la fel şi porumbul fiert ori copt, abia adus din lanurile de lângă drumul principal.

    Totul, printre furnicarul dute-vino creat de cei ce vedeau Lacu Sărat precum pierduţii în deşert Fata Morgana.

    Şi nu erau puţini, fără exagerare, în zilele de week-end “plaja” înghite lejer câteva mii de amatori de apă sărată, nămol şi soare la mal de lac.

    Că veni iar vorba de mal, nu pot să nu scot în evidenţă “capodoperele” din lemn ce ţin loc de scări de acces în apă, pe care le foloseşti cu extrem de mare vigilenţă, ca nu cumva vreun os să-şi schimbe locul precum rocada mică sau mare la şah.

Să mai zic şi de relicvele rămase înfipte precum garda de onoare, la stânga sau dreapta în mijlocul apei, de la fostele pasarele sau suporturi ale vechilor spaţii pentru nudişti, acum mutate mai la coada lacului, ferite (mai mult sau mai puţin) de ochii curioşilor?

 

Să-i înţeleg sau nu pe cei ce preferă să aibă parte de condiţii relativ asemănătoare, dar fără să plătească cei 5 lei de persoană pentru un confort (aproape) absent, preferând a sta pe partea opusă a lacului, în zona “la berze”, din ce în ce mai populată?

În ce direcţie pleacă toţi banii încasaţi pe taxa de intrare (probabil de ordinul sutelor de mii de lei pe sezon estival) dacă ceea ce am prezentat mai sus nu se schimbă de la un an la altul?

Chiar nu e nimeni dispus să arunce peste “imaşul” cu titlul pompos de “plajă” câteva basculante bune de pietriş mărunt şi nisip, pentru a-i da o altă înfăţişare şi a-i spori măcar puţin confortul?

Nu mai zic de remedierea tuturor celorlalte aspecte, deja exagerez, e prea mult pentru o zonă de interes turistic ce era cu câteva zeci de ani în urmă un loc de promenadă pentru sărac şi bogat, deopotrivă.

Cer prea mult, recunosc, pentru ceva ce încă trăieşte, se zbate, încă repiră, deşi din ce în ce mai greu, precum bătrânii veniţi să-şi aline suferinţele într-o staţiune ce a fost odată, Perla Bărăganului.

Cu regret în suflet, tinde din ce în ce mai mult să devină un ciulin, acel celebru ciulin al Bărăganului, plimbat prin colb de către copii, în lipsa unei alte jucării, săraci fiind.

Că doar nu degeaba s-au născut Panait Istrati în Brăila, şi Ana Aslan, Maria Filotti, Fănuş Neagu, Hariclea Darclee, Mina Minovici. Şi mulţi alţii.

Am început cu gustul amar al Lacului Sărat, am încheiat cu nostalgia numelor mari date de Brăila.

Poate reuşim să aducem Brăila la nivelul celebrităţii de altă dată.

Asta, numai dacă vrem sau vor şi cei ce conduc vremelnic destinele acestui oraş şi judeţ.

În rest, lacul ne aşteaptă, pe considerentul atât de actual “las-o-aşa că merge-aşa”…

Faleza Brăilei, un bâlci

                                                           Faleza Brăilei, un bâlci

De ceva vreme citesc mulţime de articole despre dorinţa unor oameni de bine de a face din oraşul nostru capitala culturală europeană în 2021.

Se pare că şi autorităţile locale au achiesat la această idée, dând semnale cum că se vor implica în susţinerea acestei propuneri, ceea ce nu e rău deloc.

Sunt păreri pro şi contra acestei iniţiative, majoritatea împotriva, minoritatea o susţine cu îndârjire, convinsă fiind de oportunităţile ce pot renaşte acest oraş peste care s-a cam pus praful uitării.

Se tot discută intens despre regionalizare, un “câmp de luptă” pe care şi “oastea” brăileană încearcă să câştige victorii, cu ochii aţintiţi spre obtinerea titlului de centru regional.

Dar, cum interesele primează iar bătălia este inegală, adversarii dând dovadă de mai mare influenţă, primele victorii se lasă aşteptate, Galaţiul devenind regionala Agenţiei de Administrare Fiscală iar Constanţa pentru Antifraudă.

Conform declaraţiilor reprezentanţilor ANAF, “propunerile au fost în favoarea municipiilor cu pondere economică semnificativă şi în care nivelul realizat al veniturilor bugetare şi numărul de contribuabili sunt ridicate, cu luarea în considerare şi a criteriului geografic”, ceea ce ar trebui să bage sub un duş rece actuala conducere a administraţiei locale şi să o trezească, dacă se mai poate, la realitate.

Dacă la început am crezut că nu-i totul pierdut şi că sunt şansele ca oraşul să iasă din anonimat, iar cultura, respectul şi bunul simţ se vor plimba braţ la braţ pe străzile încărcate de istorie, aceast senzaţie devine din ce în ce mai îndepărtată.

Săptămâna trecută mi-au trecut pragul casei doi prieteni, veniţi din Oradea, în drum spre mare. Aceasta, după ce, la rându-mi, le-am făcut o foarte scurtă vizită cu o lună în urmă.

Până să ajung la ei, am oprit în Cluj, un alt oraş candidat la titlul de capitală culturală europeană. Dacă nu v-ar deranja şi supăra comparaţia, aş spune că diferenţa actuală dintre Cluj şi Brăila este precum cea dintre Brăila şi unul dintre cele 3 oraşe ale judeţului, fără a-l nominaliza direct.

Nu vreau să intru în detalii nici despre vizita în Oradea, fiindcă aş ajunge iarăşi la a face comparaţie între cele două municipii reşedinţă de judeţ, iar Brăila ar fi din nou pe locul 3 din două participante…

L-am luat pe Florin şi l-am plimbat prin oraş, în ideea de a-i prezenta ceea ce avem noi mai frumos.

A văzut clădiri, străzi, statui, monumente istorice şi i-au plăcut.

A văzut şi câini comunitari strânşi ciotcă în buricul târgului, gunoaiele plimbate de vânt pe Regală, clădiri de patrimoniu ce stau să cadă peste trecători sau dau pe-afară de mizerii depozitate de către riveranii comozi, cojile de seminţe ce formează mici formaţiuni muntoase în faţa multor bănci de pe strazile şi bulevardele oraşului, a auzit înjurăturile, claxoanele stridente şi manelele ce răzbăteau din maşinile şmecherilor locali. Şi n-a fost deloc încântat.

Am zis să-l plimb pe malul fluviului, să-i arăt Dunărea Albastră, cea care a inspirat atâtea muze în ale muzicii şi poeziei.

La un capăt al Falezei am fost întâmpinaţi de şapte arome diferite – mici, peşte de trei feluiri, carne de trei feluri, venite de la terasele ce s-au autorizat (au fost autorizate de către administraţia locală) să ofere produse mai mult sau mai puţin tradiţionale celor ce-şi doresc o plimbare în aerul curat şi răcoros de la mal de Dunăre.

La celălalt, lângă impunătoarea clădire a fostei Mori Violatos, plimbarea ne-a fost blocată de către un bâlci instalat exact de pe o parte pe cealaltă a căii de acces, ocupând strada, inclusiv aleile pietonale. 

Alături de alţi trecători, la fel de nemulţumiti de “lăudabila” iniţiativă, am ocolit acest “loc de distracţie” pe drumul creat peste spaţiul verde, bătătorit de paşii oamenilor, labele animalelor şi cauciucurile bicicletelor, mopedelor ori a maşinilor.

Am văzut şi auzit inclusiv reacţia dezaprobatoare venită din partea unei persoane cu dizabilităţi, ce privea nedumerită şi se întreba “ oare de ce s-au mai construit aleile şi strada, dacă tot sunt blocate cu astfel de ciudaţenii? Noi pe unde ne mai putem deplasa, ne forţează să stăm închişi în casă? Primăria, cei pe care i-am votat, nu văd în ce direcţie merge oraşul ăsta?”

Am privit cu ochii spre pământul bătătorit, ruşinat de adevărul rostit de acea persoană, stânjenit de faptul că, la momentul de faţă, n-am putut să-i ofer prietenului meu o plimbare plăcută printr-un oraş ce se doreşte a deveni “Brăila – Capitală Culturală Europeană”.

I-am propus lui Florin să revină în vizită într-un viitor în care tot ceea ce am prezentat mai sus (şi asta doar o parte din ceea ce se putea prezenta) să fi devenit trecut uitat.

Sper să-l mai pot revedea vreodată la Brăila, asta în cazul în care nu vom dispărea cu totul de pe hartă acoperiţi şi mai mult de praf, gunoi, coji de seminţe, solzi de “peşte”, fum de grătare, indiferenţă, indolenţă şi multe altele….

Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

                                           Plaja Corbu, între două manele şi-o manea

E deja vineri, am stat toată săptămâna cu ochii pe Busu de la ProTV ca pe butelie, în speranţa că va reuşi să mute norii ce tot se adună taman când lumea îşi pregăteşte bagajele să plece la munte sau mare ori mai pe-aproape de casă..

Prognoza se anunţa a fi relativ bună pentru cele două zile planificate a fi folosite pentru un nou contact cu soarele la mal de mare.

Degetul s-a oprit pe harta digitală în dreptul plajei Corbu, destul de departe de lumea dezlănţuită din Mamaia, un loc în care noaptea auzi valurile cum se sparg la mal iar ziua dai cu piatra până la următorul vecin de cearşaf ori saltea pe plajă (fost-au vremurile).

Aşa că, pregătiţi cu (aproape) toate cele trebuincioase, am purces la drum, alegând din nou drumul prin Tulcea.

Cum nici până în prezent investitorii strategici (mai puţin strategi decât autorităţile) n-au reuşit să arunce pe deasupra sau dedesubtul Dunării un amărât de pod ori tunel care să facă legătura miraculoasă între Brăila, Galaţi şi Tulcea, nemuritorul bac ne-a trecut victorios pe celălalt mal, scurtând cu decât aproape o oră din viaţă aşteptarea la îmbarcare şi traversarea propriu-zisă, în condiţiile în care mult visatul pod ar fi redus-o cu decât maximum 3 minute. Ehh, de-asta-s campaniile electorale, ca unii să mintă, iar alţii să-i creadă…

Finalmente, pe la 10 jumate noaptea am dat iarăşi cu nasul de briza mării pe plaja din golful Corbu. 

Mareee, aer curat şi linişteee!

Am defilat prin spatele maşinilor, a rulotelor şi corturilor ce stăteau înşiruite sinuos pe marginea plajei şi am ales un loc bun (aşa am considerat la momentul respectiv) unde s-o parcăm pe Zambi  şi să instalăm cortul.

Câteva picături de ploaie au grăbit la maximum montarea cortului şi venirea lui Moş Ene pe la gene, cu speranţa că prognozele meteo nu vor fi atât de eronate.

La prima oră a dimineţii (am ratat răsăritul, oricum perdeaua de nori de la orizont a făcut inutil gestul de a imortaliza soarele ieşind din apa mării) am “scanat” înşiruirea de corturi şi rulote şi am conchis (iarăşi cu abatere mare la apreciere) – “va fi bine, nu-i lume multă, nu se va repeta experienţa de anul trecut”.

“Ghinion de neşansă” – spun unii filozofi.

După ce am luat la pas malul mării, ne-am convins de limpezimea apei (chiar era limpede şi curată), cu o cafea la bord şi o poftă de stat la soare, am “înfipt steagul” pe nisip, dornici să ne bucurăm de cele două zile ce se doreau a fi relaxante.

O mică parte din relaxare a dispărut după numai jumătate de oră, când lângă saltele s-a oprit un domn (iniţial am crezut că vrea să vândă produse ca-n tren, lăsate pe banchetă şi recuperate ulterior) care a prezentat o legitimaţie încreţită, spunând că este inspector la Garda de Mediu.

Nu ne-a oferit să completăm niciun chestionar de opinie, referitor la felul cum arată plaja şi condiţiile igienico-sanitare, ci ne-a solicitat să prezentăm permisul de acces în zona Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. L-am privit destul de ciudat, fiindcă mă vedeam la 7 km distanţă de Năvodari, nicidecum pe la Sf. Gheorghe sau Sulina, însă nu l-am contrazis şi i-am cerut câteva detalii. Politicos, ne-a invitat să citim anunţul afişat pe unul dintre cele 3 (cred) panouri plantate pe mal, pe care nu le văzusem până atunci, adăugând şi alte informaţii referitoare la obţinerea permisului, costuri, amenzi.

În lipsa permisului (de care habar nu aveam că este necesar) urma să plătim pe loc o sancţiune de 70 lei sau să părăsim plaja în scurt timp.

Am părăsit-o, ce-i drept, a doua zi.

Revenind la partea cu buna dispoziţie şi relaxare, am observat că locurile de parcare şi campare din jurul maşinii şi a cortului devin neîncăpătoare, noii-veniţi (cu numere de Tulcea) părând a face parte din ceva trupe de desant, lipsind armamentul, având însă echipament ce părea a fi destinat unei invazii a teritoriului inamic pentru întreg sezonul estival.

Uşurati de faptul că nu vom sta mai mult de două zile în zonă, am continuat să “dialogăm” cu apa şi soarele, trăgând totuşi cu ochiul şi urechea la ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Şi se întâmplau unele lucruri care duceau la gândul că noaptea de sâmbătă nu va semăna nicicum cu cea de vineri.

Departamentul logistic al noilor veniţi a început să-şi intre în atribuţiuni, una dintre dubiţele parcate lângă Zambi părând a fi un mini-market ambulant, oferind celor prezenţi (categorii de vârstă 1-45 ani) toot ceea ce-şi doreau – sucuri, apă, seminţe (cojile scuipate cu nedisimulată plăcere direct pe nisip, ambalajele plutind în bătaia văntului, de la nord spre sud şi retur), bere la PET de 2.5 litri (cu stoc refăcut duminică), ceaun pentru ciorbă (cred că de zarzavat, că n-am simţit vreo aromă de peşte, pui sau altă carne venind din direcţia respectivă), grătar pregătit cu lemne adunate probabil de pe marginea drumului la venire spre Corbu, altfel nu vedeam de ce se opintea un nene cu toporul în ditamai crengile. Şi, bine-nţeles, nelipsita muzică, ce avea să ţină moralul (lor) ridicat până pe la 3-4 dimineaţa.

Muzică bună, de calitate, caramangerie curată, produse proaspete, de calitate, ultimele apariţii pe piaţă. Pe lângă ele se învârteau şi ceva şlagăre maneliste ceva mai vechi, dar cu acelaşi mesaj de actualitate – pretenii mei, banii mei, averea mea, fetiţe, fiţe, lovele şi altele.

Puţin mai la dreapta şi-au făcut apariţia două perechi, am zis eu, liniştite – asta până la proba contrarie, când, pe la miez de noapte au pus-o de-o contră muzicală cu ăi din stânga, că la un moment dat în urechea stângă-mi urla Guţă disperat, iar în dreapta bubuiau nişte başi de-mi flutura urechea ca la câine când merge cu capul scos pe geamul maşinii.

Dar, până la aventura de la miezul nopţii, am trecut printr-o ploaie zdravănă ce ne-a prins taman ce ne-ntorceam în goană nebună dintr-o plimbare pe-nserat pe promenada plajei Corbu.

 

Ca să nu stăm în sauna din cort creată după ploaie, am decis să mai dăm o tură de control pe promenadă, dornici să ascultăm şi alte dedicaţii venite de la ceilalţi corbugii.

Dublă greşeală – prima, am fost luaţi în plin de-un comitet de primire, format dintr-un roi însetat de ţânţari, puşi pe supt sânge venit din cealaltă parte a noii Regiuni de Sud Est, ce stă să se nască (nu ştiu dacă se va naşte, dar ştiu că stă).

A doua, de la un cap la celălalt al plajei din Corbu am avut deosebita plăcere să ascultăm, după cum urmează :

Salam, Guţă, puţin Talisman, de petrecere neidentificată, datorită chiotelor şi “bagă mareeee”, un Copil Minune, iar Guţă, de data asta cu fata, un Vijelie, un Copil de Aur, alt Guţă, adică Liviu, puţină muzică din anii 80, o ştire la Radio România Actualităţi, Loredana cu primaru, salvamaru şi delirium tremensu ei şi ne-am întors. La retur, cam aceleaşi voci, cu aceleaşi texte, uneori puteam să le distingem, dat fiind distanţa dintre locurile unde răcneau indivizii, alteori parcă era duet, atât de aproape cântau, doar că unul zicea de bani şi femei în timp ce ălălalt de maşini şi duşmani. Tot un drac, nicio diferenţă.

 Reîntorşi la cort, am avut plăcerea să realizăm că a intrat şi a doua echipă în competiţie, cea formată din două perechi. Am zis două? Păreau 10, după ce au consumat toţi patru nişte vin şi niscai bere, că fetele râdeau doar ce li se arătau degetul (sau cine ştie ce altceva), iar băieţii le tot trimiteau către mamele lor, dar ele, nu şi nu, stăteau pe baricade, că doar nu erau fraiere să plece în miez de noapte prin pustiu, taman la Constanţa sau Călăraşi, că acolo erau înmatriculate cele două maşini cu care poposiseră la Corbu.

Şi-uite-aşa, (epi)centrul competiţiei muzicale s-a localizat taman la de-a stânga şi de-a dreapta lui Zambi, de-am crezut c-o să-i sară oglinzile laterale de la atâta chiuială şi muzică de (proastă) calitate.

Într-un final, răpuşi de oboseală şi de zecimalele de după virgulă ale alcoolemiei, combatanţii ambelor tabere s-au retras în cuiburile lor, mai aproape de răsărit decât de miezul nopţii.

Satisfacţia a venit dimineaţă, când am văzut nişte feţe tamponate parcă cu buldozerul şi am asistat la dialoguri pline de aduceri aminte, în care o “ea” îi reproşa unui “el” ce comportament avusese şi ce vorbe îi adresase cu doar câteva ore în urmă. De parcă mai ţinuse cineva contul.

În rest, duminică a fost linişte, probabil că nici urechile lor sau creierele (care?) nu mai suportau încă o doză de muzică, aşa că timpul s-a scurs tihnit, însoţit de apă numai bună de baie şi soare la fel de plăcut de schimbat culoarea pielii

Cei de la Mediu nu au mai dat raită prin zonă, o pot infirma sau confirma ceilalţi ce au campat la Vadu, întrucât urmau la puricat.

Dacă, totuşi ar fi revenit, i-aş fi îndrumat către cele 3 toalete (la origini) ecologice, ce numai condiţii igienico-sanitare nu ofereau, că, de, aşa scrie la panoul de informare (ceva cu metrii şi sticl1ă, asta sigur am reţinut, toate trase la indigo(u).

Una peste alta, dacă vreţi să nu vă călcaţi pe picioare, şezlonguri sau cearşafuri ca pe plaja din Mamaia, în schimb să aveţi plăcerea de a asculta măcar o noapte aceleaşi melodii de neuitat din repertoriile celor mai sus

menţionaţi, Corbu vă oferă această şansă.

O altă veste bună, salvamarii de-ai locului au păstrat ţinuta clasică, nu budigăii chinezeşti ai lui Mazăre, sunt mai vigilenţi decât alţii şi nu dau voie să treci de rândul de geamanduri poziţionate la 10 metri de mal, deşi imediat după ele apa ajunge până la chiloţi (e drept că la geamanduri urcă pănă pe la 1.50-1.60), dar, bun şi-aşa.

Nu ştiu dacă după aceste experienţe vom mai merge la Corbu, posibil să încercăm varianta Vadu, zic unii că pe-acolo vin artiştii şi cântă frumos la chitară (prietenii de la Over ştiu de ce).

Şi-am încălecat pe Zambiluţa şi v-am spus povestiuţa.

Între bocancii lui Fekete şi cei ai lui Barron

                                                                

      

De unde titlul şi care-i legătura între cele două nume?

Printr-un concurs de împrejurări, în urmă cu două luni am redevenit militar. De parcă cele 24 de luni, cât a durat stagiul militar nu ar fi fost de-ajuns.

N-a fost militărie propriu-zisă, nu am făcut instrucţie la sânge, nici salturi înainte sau culcat, la comanda comandantului de grupă, de pluton sau companie ci am facilitat, în calitate de translator, alături de alţi 11 asemenea mie, comunicarea dintre militarii români şi cei ai U.S. Marines într-un exerciţiu militar comun – BSRF 2013 – Black sea Rotational Force, ocazie cu care am putut vedea şi simţi într-o mare măsură, pe propria-mi piele, ce înseamnă un astfel de exerciţiu militar.

Timp de o lună, alături de reprezentanţii infanteriştilor americani, ai “Scorpionilor negri” din Craiova şi cei ai “Dragonilor roşii” din Dej, am parcurs o serie de exerciţii commune, capabile să dezvolte şi să aprofundeze cunoştinţele tactice ale celor implicaţi, în vederea transpunerii lor în realitatea în cazul transferării trupelor în zone de conflict militar, gen Irak sau Afganistan.

Doresc aici să fac o serie de aprecieri pozitive asupra modului în care s-au comportat militarii din ambele părţi pe parcursul întregii perioade, dând dovadă de o bună colaborare, înţelegere, respect reciproc.

Nu voi intra deloc în detalii tehnice, ci doar să menţionez o întâmplare, poate nesemnificativă pentru unii, însă pentru mine foarte importantă.

Am plecat de acasă pregătit cu aproape toate cele, ştiind că, timp de o lună nu voi mai ocazia să dau o fugă şi să completez garderoba cu ceva din şifonier sau debara.

Ni s-a spus că vom primi, pe perioada desfăşurării exerciţiilor militare, pentru siguranţa personala, echipament militar de protecţie. Considerând că e vorba de echipament complet, am făcut greşeala să las în debara bunătate de perechi de bocanci, ce abia aşteptau să urce pe munţi sau dealuri sau să calce prin ape ori noroaie. Sufletist cum sunt, i-am lăsat să se odihnească, la găndul că le va veni rândul, probabil, curând, într-o nouă misiune înternaţională ori vreo plimbare prin munţi, la sfârşit de săptămână.

În prima parte a exerciţiului, la Craiova, vremea a fost mai mult decât ok pentru luna mai, cu mult soare şi puţine precipitaţii, astfel că nici nu s-a pus problema utilizării unui astfel de accesoriu.

Situaţia s-a schimbat la 180 grade, în momentul în care ne-am mutat cu arme şi bagaje în Dej.

       Chiar de la sosirea în Dej, o ploaie serioasă ne-a dat de veste că nu vom avea parte de prea mult soare  şi relaxare în zonă şi că echipamentul va fi testat serios.

       Un curcubeu s-a arătat la un moment dat, prilej de a glumi cu infanteriştii americani şi de a face o paralelă între vizita preşedintelui Bush la Bucureşti şi apariţia unui asemenea curcubeu peste capitală exact la momentul discursului şi sosirea nostră în zonă.. Semn bun, am spus cu toţii, a fost doar ca să ne impresioneze.

Ca un făcut, după spusele localnicilor, cele două săptămâni au adus precipitaţii cât nu mai fuseseră înregistrate în zonă în ultimii 8 ani, însă nu au perturbat cu nimic programul impus.

Singura problemă majoră a fost pentru un alt coleg translator şi pentru mine, ambii mari şi laţi, încălţaţi cu adidaşi :) , în timp ce afară ploua mărunt şi apăsat, iar noroaiele deveneau din ce în ce mai mari în zona exerciţiilor militare (în poligonul de tragere, pe dealurile din jurul Dejului, pe câmpul de instrucţie, în pădurile unde se desfăşurau exerciţiile tactice).

Situaţia a fost parţial salvată, pe perioada cât o serie de execiţii se desfăşurau în zona cazărmii, însă lucrurile s-au schimbat atunci când am ieşit în camp deschis, unde trebuia să fim alături de trupe, pentru a traduce schimbul de informaţii referitoare la exerciţiile militare practice.

Aşa că, ne-am luat inimile în dinţi şi am purces la marş, ţopăind pe vârfuri, în idea că umezeala nu va depăşi talpa adidaşilor pe durata celor câteva ore cât eram prinşi în aplicaţie. N-a fost să fie aşa, la revenirea în cazarmă amândoi storceam de zor încălţâmintea şi blugii, uzi fiind până aproape la genunchi.

Deja făceam calcule, cum că cele 4-5 perechi de încălţăminte luate la drum mă vor “salva”, având posibilitatea să le curăţ şi să le usuc pe rând, în speranţa că vremea se va indrepta pe parcurs, uscând suficient noroiul şi iarba, astfel încât să nu mai fie nevoie să “luăm apă la galoşi” odată cu fiecare ieşire.

Într-o mare de militari echipaţi corespunzător, era evident că făceam notă discordantă, deşi încercam (şi nu reuşeam) să-i convingem că ne descurcăm, auzeau cum apa clipocea în adidaşi la fiecare pas ce-l făceam, iar derapajele pe noroi erau clar mai numeroase decât a purtătorilor de bocanci şi uniformă, indiferent de marcă.

Însă, în una din zile, am fost apelat de doi dintre militari, ambii venind cu aceeaşi propunere – să împrumutăm de la ei câte o pereche de bocanci, să-i folosim şi să-i restituim la finalizarea exerciţiilor comune.

Unul dintre ei, un caporal de companie hâtru cu care-mi făcea plăcere să stau de vorbă de fiecare dată când ne întâlneam şi aveam timp de aşa ceva, amuzat de accentul specific zonei şi a modului cum povestea întâmplări inedited din trecut, Fekete este numele lui.

M-a luat în birou, a scos o pereche de bocanci din fişet şi am făcut schimbul, lăsând în locul acestora perechea de adidaşi ce déjà ţopăia de fericire că scapă de contactul nedorit cu apa şi noroiul de pe deal

 

sursa foto - www.mercador.ro 

.

Rezultatele “trocului” s-au văzut rapid, gradul de umiditate la picioare scăzând cu zeci de procente, timpul alocat curăţării încalţămintei, asemenea, crescând în schimb mulţumirile către cel care a făcut gestul.

Cel de-al doilea, ofiţerul Barron, atent şi el la detaliile prezentate mai sus, ni s-a adresat cu aceeaşi propunere, de a ne oferi o pereche de bocanci disponibilă, pentru a ne salva de la situaţiile neplăcute prin care am fi putut trece (sau déjà trecusem).

                                                         sursa foto - www.military-shop.ro

Propunerea a fost acceptată şi de colegul meu, ambii mândri posesori ai unor perechi de bocanci (unii de fabricaţie autohtonă, ceilalţi veniţi tocmai de peste mări şi ţări, tocmai din inima Statelor), devenind astfel egalii celor cu care mărşăluiam sau participam la diferitele exerciţii tactice.

Credeţi că a mai contat faptul că bocancii lui Fekete erau cu un număr mai mic iar cei ai lui Barron cu vro 3-4 mai mari decât patrujtrei-ul meu? Nicidecum, le-am mulţumit amăndurora pentru intenţie şi gest, la care am adăugat şi strangeri de mâini sănătoase, de trosneau degetele, de la 1 la 10.

Nu ştiu dacă Fekete este catolic (greco sau romano), despre Barron ştiu că este baptist (scria pe tăbliţa de identificare ataşată unuia dintre bocancii împrumutaţi).

Nu a contat religia niciunuia dintre noi, nici faptul că, după exerciţiile militare comune fiecare pleacă în direcţii diferite, vorbeşte limbi diferite acasă.

N-a contat nici faptul că ei purtau pe umăr sau la rever un grad militar, iar eu doar în livret.

A contat gestul simplu, făcut către cineva care, pentru o scurtă perioadă de timp, avea să le fie camarad, coleg, prieten.

Cine ştie, poate nu ne vom reîntâlni niciodată, sau poate că ne vom intersecta din nou drumurile prin  vreun colţ de lume, într-o zonă de misiune unde fiecare dintre noi să punem în practică exact ceea ce am dezvotat ca exerciţiu comun.

Rămâne în schimb un gest, pe care sigur nu-l voi uita niciodată şi gândul că, dacă nu-mi lăsam acasă la căldurică proprii bocanci, n-aş fi avut ocazia să scriu despre cei ai lui Fekete şi ai lui Barron.

Frunza turismului, pierdută în nisipul şi iarba Sulinei

                               Frunza turismului, pierdută în nisipul şi iarba Sulinei

Recent, am avut ocazia să revăd timp de trei zile oraşul Sulina, asta după mai bine de 20 de ani.

Recunosc că nu am făcut o “recunoaştere” prealabilă cu ajutorul lui “goagăl”, altfel n-aş mai fi fost plăcut (şi mai puţin plăcut) surprins de schimbările intervenite de-a lungul celor două decenii de când nu-mi mai purtasem paşii prin urbea ce (încă) supravieţuieşte la vărsarea Dunării în Marea Neagră.

Ce am găsit schimbat? Un oraş în care s-au modernizat câteva străzi principale, inclusiv pe cea care duce spre plaja de la malul mării, străzi pe care au fost puse pavele. Muncă migăloasă, cu rezultate (momentan) bune, ce oferă posibilitatea de a fi efectuate curse rapide cu taxi-ul (da, pare incredibil, dar sunt în Sulina taxi-uri care duc şi aduc turiştii la plajă, aflată la aproximativ 2 km distanţă de centrul oraşului). 

Distanţa poate fi parcursă pe jos, cu taxi, maxi-taxi sau cu trăsuri trase de cai, la alegere, funcţie de cheful, timpul şi posibilităţile fiecăruia.

Vreau să scot în evidenţă doar câteva dintre aspectele întâlnite pe parcursul scurtei şederi.

Primul, vorbeam de străzi, modernizate cu fonduri europene. Pare-se că insuficiente, dacă e să mă raportez şi la celelalte străzi rămase la acelaşi stadiu ca pe vremuri, pline de gropi, pietre, prăfuite.

Această modernizare are şi părţi rele, cum ar fi traficul (aproape) nebun ce se desfăşoară noaptea pe străzi, cele câteva autoturisme (în special taxi-urile) producând un zgomot deranjant.

Al doilea, aş vrea să evidenţiez modul în care s-au cheltuit mai bine de 7 milioane lei de către Ministerul Turismului, beneficiar CJ Tulcea (implicit turiştii veniţi în Sulina).

Este vorba despre investiţia în plaja Sulina, în imediata apropiere a acesteia fiind construit un spaţiu mare de cazare turişti, format din vile de vacanţă din lemn, locuri de joacă pentru copii, alei din scănduri masive, două pasarele din lemn ce duc la malul mării, sttâlpi de iluminat, foişoare pentru salvamari.

                                                       un fel de alee, deja distrusă

                                       panoul investiţei - valoare proiect 7.144.201,13 lei

                                     

                                                                   iarba verde de acasă...

Ei bine, această măreaţă investiţie stă în paragină, fiind inconjurată de iarbă ce depăşeste bara de protecţie a autoturismului, vilele arată acum de parcă-s construite în urmă cu 15 ani, vopseaua s-a scorojit, zona din jurul vilelor este deja sălbăticită, în afară de vila nr.1, unde pare să locuiască paznicul-administratorul, restul nu dau semne de viaţă.

 

                                                                        vila nr.1

Foişoarele salvamarilor sunt dezafectate (n-am văzut picior de salvamar în zonă, deşi turişti erau pe plajă cu sutele), din luunga alee din scănduri ce pleacă pe partea dreaptă de la plajă şi se termină în apropierea cimitirului dispar periodic scănduri (n-am înţeles de ce o alee este construită din scânduri groase, grele, cealaltă din pavele), un (cred eu) turn metalic de observare în mijlocul plajei stă abandonat şi ruginit.

                                              alee-trotuar din scânduri, cu bucăţi lipsă

drumul spre plajă, stânga trotuar din scândură, dreapta din pavele

Si asta după nici 3 ani de la darea în folosinţă a obiectivului. 

Dezolant, aşa cum arată şi fostul şantier naval, clădirea fostei fabrici de conserve din peşte, câteva nave mai mult sau mai puţin ruginite abandonate pe malul Dunării, clădirea fostului cinematograf şi alte câteva frumoase clădiri devenite ruine.

 

Nu în ultimul rând, adaug situaţia din ce în ce mai gravă, aceea de blocare (înfundare) a canalelor cu multă vegetaţie (plauri), făcând din ce în ce mai dificil (în curând imposibil dacă nu se va interveni) accesul către diferite zone de atracţie turistică.
Zona are potenţial, cele câteva milioane de lei aruncate-n nisipul plajei ar fi putut ajuta mult mai mult oraşul şi ar fi atras un număr considerabil mai mare de turişti.

Şi uite-aşa, frunza (în valoare de peste 1,5 milioane euro) stă să se usuce şi să cadă, lăsând într-o “splendidă” goliciune ceea ce s-a vrut a fi un punct de mare (dez)interes turistic.

Păcat…